Un tărâm pustiu

Am ajuns într-un tărâm pustiu, lipsit de orice urmă de viaţă…sau poate aşa îl văd ochii mei, deşi nu cred. Urăsc să văd astfel de locuri în faţa ochilor mei.
Este un tărâm lipsit de moralitate, etică, onoare şi altele…Întrebarea ar fi „de ce?”. Pentru că nu are cine să le poarte, nu există fiinţe purtătoare de gândire, ci doar nişte creaturi asemănătoare oamenilor, dar care se feresc de orice urmă de civilizaţie, de orice urmă de a interacţiona cu celelalte vietăţi ce se găsesc pe acest tărâm. Din cauza acestui fapt tărâmul pare pustiu.
Mă plimb printre copacii uscaţi ai unei livezi ce poate pe vremuri era verde şi foarte roditoare. Mă uit într-o parte, în cealaltă parte…văd acele făpturi antisociale stând ţepene atunci când privirea mea îi cuprinde în cadrul ei.
Totul pare foarte trist. Oare cum o fi fost acest loc acum ceva vreme? Ştiu că nu voi primi răspuns! Dar nu ştiu de ce acest fapt, văzând acest loc, mă face să încep a mă îngrijora. În sufletul meu se simte ceva…Se simte ceva acolo…lăuntric.
După atâta mers, am obosit, mă sprijin de unul dintre acei arbori uscaţi ce încă stau în picioare, dar sunt lipsiţi de viaţă. Îmi trag suflul şi vreau să merg mai departe…dar mă gândesc să mai stau puţin, aşa că mă aşez pe pământul ars de soare acoperit de ierburi veştejite sau arse de acest necruţător zeu. Stând jos, mă uit drept în faţă, văd o mică râpă. Mă gândesc că o fi şi vre-un pârâu. Simt nevoia să mă hidratez puţin. Mergând atâta timp prin această arşiţă aproape că mă ia starea de leşin.
Nu ştiu cum am ajuns eu aici, ce caut eu aici?
Încerc să găsesc indicii, poate îmi voi găsi lămuririle la întrebările mele şi poate astfel mă voi putea depărta de acest tărâm. Asta vreau, dar nu ştiu ce voi găsi…Oare ce se va întâmpla cu mine?
Acele făpturi antisociale observ că au devenit foarte agitate, foarte straniu. Acestea erau recunoscute pentru calmitatea lor.