Cu ochii spre cer

Începutul

A vântului adiere mângâie stâncile golașe ale falezei eterne ce pare a se fi plictisit să tot privească răsăritul și apusul soarelui, apariția lunei, pare a fi un uriaș ale cărui plete    i-au căzut peste ochi. Vântul începe să bată din ce în ce mai tare, frunzele încep să tremure pe ramuri, este început de toamnă, este ceva normal. Frunzele uscate încep să fie smulse, una câte una, de pe ramurile copacilor…ce încep să devină din ce în ce mai golași. Totul devine din ce în ce mai trist, totul se transformă într-un tablou al liniștii, al singurătății. Pădurea pare lipsită de viață, nu se zărește nici o urmă de vietate prin zonă. Acum e plină zi, dar lumina cerului albastru începe să se diminueze, ea devenind din ce în ce mai slabă, și vitalitatea culorii cerului devenind din ce în ce mai palidă. Acum e seară târzie, cerul pare a fi un tablou în alb și negru, întunericul acoperă încetul cu încetul   lumina zilei. Noaptea a venit. Atmosfera destul de călduroasă din timpul zilei a fost înlocuită de o alta mai rece, mult mai rece.

Dar deodată liniștea ce se așternuse peste pădure este întreruptă de zgomotul unei mașini…și a vocilor ce se aud din ea. După trecerea acesteia liniștea și-a reluat locul. După vreun ceas a mai trecut încă o mașină, și tot așa din două în două ceasuri au tot trecut mașini gălăgioase. După vreo trei ceasuri după ce trecuse ultima mașină un zgomot se aude de departe, se tot amplifică, acesta devine tot mai puternic, devine de nesuportat. Parcă ar fi zgomotul produs de o bază militară gata de acțiune.  Când nivelul zgomotului devenise de-a dreptul ucigător, pe drumul ce traversa pădurea se zăriră vreo douăzeci de mașini  de teren. Vreo trei se opriră pe marginea drumului. Deodată se aud câteva schimburi de replica.

– Știi că trebuie să ajungem acolo până la urmă! Trebuie să găsim noi primii, că altfel vom fi considerați niște ratați! spuse Ovidiu.

– Dar asta nu însemna că ar trebui să îi împingem pe ceilalți ce au rămas cu noi pe piste false, nu-i așa?! Asta vrei să spui?  replică George.

– Da, asta vreau să spun! Mie nu îmi convine că Grigore ne-a lăsat aici pe noi împreună cu încă o gloată de hămesiți după avere. Parcă altceva vorbisem eu cu el!?

–  Hai că ne cheamă ăștia!

–  Hai să ne strângem cu toții!

Și se îndreptară către un loc mai neted  mai măricel de lângă drum, unde se strânseseră toți cei ce-și opriseră mașinile aici. Zgomotul infernal era acum înlocuit de zgomotul produs de vocile celor prezenți aici, de hohotele de râs.

– Așa, acum că ne-am strâns aici, să vă aduc aminte pentru ce am venit aici! Am venit aici pentru a căuta un medalion  și  câteva manuscrise ce au fost îngropate de cineva…știți voi cine…aici pe undeva! Vom căuta prin toată pădurea și inclusiv pe miniplaja care se află mai jos pe malul lacului! O regulă de bază vreau să v-o spun  și pe care să o respectați! spuse Sorin.

– Care ar fi aceasta? Întrebă Adrian.

– Imediat ce găsim sau aflăm vreun indiciu să îi anunțăm și pe ceilalți! Nu încercați să fiți egoiști,  cel mai important este să fim o echipă! Nu mai așa vom reuși să ne ducem misiunea la bun sfârșit! Spuse iarăși Sorin.

Și după aceste vorbe buna dispoziție își făcu simțită prezența. Numai cei doi, Ovidiu și George, îi aruncau priviri de dispreț lui Sorin. În mintea lor egoismul  și dorința de a găsi de unii singuri acele prețioase obiecte erau la loc de cinste. Legile după care se ghidau ei nu erau aceleași cu cele ale liderului grupului.

Erau în jur de vreo treizeci de personae, dar cei care ieșeau în evidență mai mult erau Sorin, liderul grupului, Adrian, un prieten de-al lui Sorin, Ovidiu și George, iar ceilalți erau doar niște oameni ascultători, căci că în cazul în care acele obiecte ar fi găsite în timp util recompensa ar fi mai mult decât mulțumitoare.

Era miezul nopții, așa că toți își instalară corturile și se pregăteau de culcare. Ovidiu și George stăteau la marginea cortului și discutau.

– Oare de ce a trebuit să îngroape  aici  în pădure chestiile alea? De ce ar fi făcut asta acest om pe nume  Thomas Vataren?  Se gândea Ovidiu cu voce tare.

– Dar de ce origine era ăsta? Întrebă  George.

– Eu știu, din auzite, că era american! Dar poate avea și ceva origini nord-europene! Spuse Ovidiu.

– Dar de ce sunt aceste obiecte atât de importante? Întrebă George.

– Stai să le găsim și vei vedea atunci, sau mai bine spus vom vedea, căci nici eu nu știu prea bine de ce sunt așa valoroase! Spuse Ovidiu.

Și după acest scurt schimb de replica intrară în cort. Liniștea se așternu iarăși peste pădure.

După nici un ceas trecut după ce au adormit acei oameni gălăgioși, prin pădure se aude un foșnet ce își schimbă locul foarte repede. Se apropie de corturi.

– Tu ai auzit?

– Ce să aud!?

– Foșnetul ăla destul de puternic!

– Nu am auzit nimic!

– Ascultă mai atent!

Și cei doi ieșiră din cort. Se uitau speriați pe lângă corturi. Foșnetul se auzea în continuare, se auzea din ce în ce mai tare, și asta îi speria și mai rău. Deodată foșnetul este însoțit și de un alt effect, un tufiș se mișcă nefiresc.

– Vezi ce văd și eu?

– Da! Eu zic să intrăm în cort!

Chiar când vroiau să intre în cort din tufiș ieși un om, unul de-al lor.

– Ce este cu gluma asta proastă?! Spuse Ovidiu.

– Am vrut să văd ce fețe aveți când sunteți speriați! spuse Bogdan. Nu sunteți făcuți să  stați prin astfel de locuri, sunteți prea fricoși!

– Și tu ești prea prost! Crezi că nu există pericole?!  Dute la cortul tău și să nu mai faci glume deastea proaste!

– Ok, fricoșilor!

Bogdan se duse la cortul lui, uitându-se spre Ovidiu cu multă aroganță. Între timp erau mai mulți ieșiți din corturi, auziră întreaga conversație, văzură toată scena. Toți răsuflară liniștiți după finalul scenei.

Și trecu și noaptea. Soarele și căldura zilei erau iar suverane asupra întregii păduri.

Mai mulți se duseră pe plajă să stea puțin, să mediteze.

Pe plajă erau acum cam zece persoane care stăteau întinse cu fața spre cer.

– Ar fi foarte tare să stai așa și noaptea, cred că atunci ne-ar veni inspirația de a găsi locul se află acele obiecte! Spuse  Horațiu.

– Dar, nu ți se pare cam periculos? Întrebă Dragoș.

– Nu! Tu nu ai observat că, în afara acelei faze cu Bogdan, gluma lui proastă, în pădure este o liniște mormântală!? Spuse Horațiu.

– Da, aici ai dreptate! Nu s-a auzit nici un urlet de lup sau ceva! Replică Dragoș.

– Păi vezi! În noaptea asta voi ieși pe plajă și voi sta acolo vreo câteva ceasuri!

Dragoș  se uită spre el cu scepticism. Sorin ieși și el din cort și le făcu semn tuturor să vină.

– Hai să ne împărțim pe grupe de câte doi, căci peste un ceas începem căutarea! Ovidiu cu George, Bogdan cu Mihai, Dragoș cu Horațiu…

Și spuse toate grupele. Și Sorin se retrase în cort.

După un ceas, exact cum se spusese, toți s-au echipat și au început căutarea.

Chiar înainte ca Sorin să plece și el în căutare, Mihai îl opri și îl întrebă:

– De câte informații dispunem despre obiectele pe care le căutăm?

– Știm că este un medalion și niște manuscrise care au fost ale unui Thomas Vataren!

– Atât?! Doar atât?! Nu știm de ce sunt așa de prețioase?

– Nu, nu ni s-a spus mai mult!

Și Mihai se îndepărtă dezamăgit de răspunsul primit.

– Noi ne ducem să căutăm pe plajă! Spuse Horațiu.

– Bine, fie cum vreți! răspunse Sorin.

– Noi ne ducem pe cealaltă parte a pădurii! Spuse Ovidiu.

– Foarte bine! Așa vă vreau, mobilizare!

Căutarea  era în desfășurare, dar nici un indiciu nu apărea, ziua trecea și nimeni nu descoperise nimic important.

 

– George, hai după mine! Spuse Ovidiu.

– Ok!

– Trebuie să ajungem la vreo căsuță prin pădurea asta!

George aprobă și îl urmări. Tot mergeau și tot mergeau și…nimic.

– Ovidiu, mai mergem mult, că eu nu mai pot de picioare, hai să stăm puțin să ne odihnim!? Spuse George.

– Dar stăm doar puțin, că uite vine noaptea!

– Dar avem cortul cu noi!? Putem să nu ne grăbim în halul ăsta, să ne gândim și noi mai mult!

– Ok, hai că o să stăm să ne odihnim mai mult! Dar să sperăm că nu găsesc ceilalți vreun indiciu înaintea noastră, că atunci e vina ta! Spuse Ovidiu.

– Deci din ăsta îmi ești! Las că se întoarce roata! Dute înainte dacă ții morțiș să nu îți ia fața ceilalți! Deși cred că e doar în capul tău că ar fi putut găsi ăia ceva așa de repede! Spuse George.

– Scuze pentru ieșirea de mai devreme! Spuse Ovidiu.

Și așa că își montară cortul și înnoptară acolo.

După puțin timp se auzi iarăși un foșnăit ce auzea din ce în ce mai tare. Ovidiu, auzi.

– De data asta nu cred că mai este Bogdan! Eu nu am curaj să ies!

-Nici eu! Cred că mai bine stăm în cort și stăm treji, până ce nu se mai aude zgomotul ăsta ciudat!

– De acord! Deja zgomotul se aude din ce în ce mai încet, se pare că s-a depărtat! Dar tot nu cred că este indicat să ieșim!

 

 

 

Primele picături de sânge

În altă parte, Bogdan și Mihai încă nu instalaseră cortul.

– Bogdan, eu mă opresc să pun cortul, că  e cam periculos noaptea în pădure!

– De unde! Și tu ești fricos ca ăia? Spuse Bogdan.

– Nu, dar sunt precaut!

– Bine, hai să montăm cortul! Dar să știi că eu nu stau, eu mă duc să caut în continuare!

– Bine, faci cum vrei, dar eu prefer să rămân  aici pe timpul nopții!

– Fricosule!

Montară cortul apoi, după cum stabiliseră, Bogdan își continuă căutările, iar Mihai rămase în cort.

Foșnăitul se auzea din ce în ce mai puternic, Mihai era înspăimântat. Deodată, se putea zări din interiorul cortului, silueta unei arătări uriașe. Se putea vedea căci pe cer era lună plină.

Bogdan mergea fără nici o grijă prin pădurea luminată doar luna rotundă de pe cerul întunecat. Deodată foșnetul se auzi foarte aproape de el.

– Mihai, nu face glume deastea proaste!

Foșnetul se auzi din partea cealaltă.

– Termină cu prostiile, îți irosești energia aiurea!

Și deodată fiara uriașă era chiar în fața lui. Bogdan era stană de piatră.

– Iisuse Hristoase ce mai e și arătarea asta?

Căzu pe spate, și încerca să se târască astfel. Fiara venea după el.

– Nu e real ceea ce văd!

–  Ba este! Se auzi o voce a unei persoane ce nu se vedea.

Bogdan tot se târa așa până când fiara s-a năpustit asupra lui.

– Nuuuuuuuuuu!

Și fiara îl înșfăcă pe Bogdan. În cele din urmă aceasta îi lăsă trupul fără suflare jos pe pământul udat cu sânge.  Fiara dispăru în noapte.

 

În aproape toate corturile se auzi urletul de durere al lui Bogdan.

– Ai auzit și tu?

– Da! Eu cred că nu mai dorm în noaptea asta!

– Nici eu!

– Cred că doar un nebun ar mai ieși afară din cort după ce a auzit urletul ăsta!

– Ai dreptate!

În alt cort, aceeași stare de spaimă.

– Eu cred mâine, cum se luminează, eu am plecat! E prea periculos aici!

– Nici eu nu sunt sigur dacă mai am curajul și motivația de a continua această misiune!

În cortul liderului, Sorin se tot gândea, auzise și el ceea ce auziseră toți ceilalți. Se gândea ce trebuie făcut.

– Ce situație complicată! Oare ce s-a întâmplat afară? Dacă a fost un alt nebun ce încearcă să ne sperie și să ne facă să cedăm și să caute el singur comoara? Se gândea Sorin cu voce tare.

 

 

În căutarea celui dispărut

A doua zi cum se lumină, toată lumea se strânse, mai puțin unul, așa că Sorin luă decizia să verifice împrejurimile.

– Sper să nu fie adevărat ceea ce mi-a fulgerat mintea adineauri?! Spuse Sorin.

– Ce anume? Întrebă Adrian.

– Mai bine lasă! Stai mai bine să verificăm zona și după îți voi spune! Replică Sorin.

– Ok!

Se strânseră toți la un loc. Sorin spuse cu voce tare:

– Haideți să îl găsim pe Bogdan!

Și începură să caute. Între timp și-au dat seama că lipsea și Mihai, așa că s-au dus la cortul instalat de acesta.

– Îi vedeți cortul? Spuse Sorin

– Nu! Altcineva  din mulțime.

– Doar nu au fost nebuni și nu și-au făcut cort până noaptea?!

–  Uite că se vede ceva acolo!

Se duseră aproape.

– Da, se pare că este cortul lor, hai mai repede!

Imediat ce ajunseră intrară brusc în cort. Mihai era ghemuit și încremenit de spaimă.

– Ce s-a întâmplat? Întrebă Adrian.

– Nu știu! Știu doar că Bogdan era pe afară, spunea că vrea să continue căutarea! Eu i-am spus că este foarte periculos! Eu am rămas în cort, iar el s-a dus să mai caute…și la un moment dat am auzit un foșnet foarte puternic…ca și cum ar fi trecut un elefant…și imediat după am auzit…

– Ce ai auzit?!

– L-am auzit pe Bogdan urlând de durere! Nu sunt sigur că era el…doar bănuiesc! Sper să  mă fi înșelat și să nu fi fost strigătul lui!Apoi brusc nu am mai auzit nimic! Mă așteptam să îmi vină și mie rândul!

– Deci nu ai mai ieșit din cort!

– Nu!

– Dar oricum, strigătul s-a auzit destul de aproape de cort!

– Hai să îl căutăm?! Strigă altcineva.

Și se duseră în căutarea lui Bogdan.

– Tu du-te mai la stânga, spuse Sorin arătând către unul dintre oamenii lui, tu mai la dreapta, arătă el către altul.

Și au tot căutat. Până la un moment dat când cineva strigă.

– Am găsit ceva! Este ceva îngropat aici sub grămada asta de frunze! Sunt urme de sânge pe frunze!

Se îndreprară toți spre locul cu pricina. Era o grămadă mare de frunze ce ieșea în evidență în acest tablou al unui peisaj de toamnă. Nu se mai zărea nici un alt morman de frunze prin apropiere. O întrebare era de pus acum: Cine ar fi putut strânge un morman de frunze uscate într-o pădure în care nu se zărește urmă de vietate?

– Da-ți frunzele la o parte! Spuse Sorin.

Și imediat câțiva au și început să dea frunzele la o parte. Fuseră scârbiți de ceea ce au descoperit.

– Ce scârbos, mi se face rău! Aruncați frunzele pe el înapoi! Spuse Sorin.

Și ceilalți, chiar dacă erau scârbiți, au aruncat mai de la distanță frunzele înapoi.

– Am crezut că l-am găsit, dar se pare că nu. Dar ce sau cine preferă să omoare un animal și să îl acopere cu frunze și să îl lase acolo până se strică și se împute?! Se întreba Sorin.

– Eu zic să stăm puțin și după să căutăm în continuare?!

– De acord!

În fața lor era un animal aflat în putrefacție ce era însoțit de un miros foarte greu de respirat. Căutară ei și tot căutară.

– Nu am găsit nimic!

– Nici eu!

– Nici eu!

– Nici eu!

– Sigur?! Întrebă Sorin.

– Sigur! Foarte sigur!

– Atunci unde poate să fi dispărut Bogdan? Se întreba Sorin.

Stă puțin și se mai gândește și apoi spune:

– Haideți să ne strângem că vine noaptea și nu aș vrea să mai pierd încă unul! Până vine noaptea, pentru a fi mai siguri, ne vom strânge corturi de prin locurile unde le pusesem prima dată și le aducem și le montăm pe toate aici…unul lângă altul! M-am făcut înțeles?

– Da! Așa vom face!

Veni noaptea și Horațiu, cel care era fascinat de plaja de la marginea pădurii, se gândea să iasă, dar după ceea ce se întâmplase nu mai avea curajul să mai iasă din cort noaptea. Cu toate astea aștepta să se lumineze de ziuă pentru a ieși pe plajă.

Cu greu reușiră cei din corturi, frământați de cutremurătoarele evenimente din ultima zi, sau mai bine zis răsturnarea de situație.

– Ce liniște este acum! Sper ca Domnul să fie cu noi! Spuse Cristian.

– Da, așa e, dar nu știu cum și de unde a apărut acea creatură sau orice o fi fost! Nici măcar nu știm dacă Bogdan a fost victimă sau doar și-a înscenat chestia asta pentru a scăpa de noi?! Spuse Lucian.

– Este și asta o variantă! Dar totuși, acel foșnet puternic al unor pași grei și grăbiși nu era doar o iluzie, era ceva real!

– Ai dreptate! Încercam să îmi fac curaj! Dar oricum nu putem știi dacă Bogdan este mort doar atunci când îi vom găsi cadavrul.

– Mai bine am încerca să adormim! Ascultă apa lacului ce este tulburată ușor de vânt!

– Dar se pare că vântul bate din ce în ce mai tare!

– Noapte bună!

– Noapte bună!

Afară luna plină punea pădurea într-o lumină stranie, totul era lipsit de culoare, parcă ar fi fost luat din filmele de demult ce nu au aveau doar două culori sau mai bine zis   non-culori. Cu toate acestea această înfățișare a pădurii dată de această lumină a lunii era una ce ar fi putut fi sursă de inspirație pentru orice pictor talentat și dornic de a pune pe pânză peisajul acesta. Noaptea aceasta le părea tuturor celor prezenți acolo mult mai lungă deoarece erau, unii nedumeriți, alții înspăimântați, dar toți nu puteau să închidă ochii prea ușor.

 

 

Neplăcută regăsire și incertitudinea victoriei

Afară începu a se lumina de ziuă, așa că Horațiu se și trezi. Așteptase toată noaptea acest moment. Ieși din cort, își luă pătura cu el și se duse pe plajă. Își întinse pătura cât mai aproape de apă, pentru a auzi mai bine sunetul apei. Stătea pe spate cu ochii închiși. Vântul se înteți, apa lacului începea să vină în valuri peste picioarele lui Horațiu. Dar asta nu îi nu îi displăcea câtuși de puțin.

Tot stătu așa timp de vreo oră până când, Horațiu simți că valurile au mai adus ceva, și acel ceva fusese lăsat de valuri chiar lângă el. Horațiu deschise ochii. Deodată se făcu alb la față. Se ridică repede.

– Doamne ferește! Nu cred că voi mai sta mult pe aici! Striga el în gura mare.

La auzul voci lui Horațiu mai mulți ieșiră din corturi, inclusiv Sorin. Horațiu ajunse lângă corturi.

– Dar ce s-a întâmplat, Horațiu! Ce ți s-a întâmplat? Îl întrebă Gheorghe.

– Du-te plajă și îți vei da seama de ce sunt în starea asta! Îi răspunse Horațiu.

Sorin auzi schimbul de replici.

– Haideți cu toții să vedem ce este acolo! Ordonă Sorin.

Se îndreprară toți spre plajă. Acolo găsiră cadavrul lui Bogdan. Cadavrul era alb ca varul și cu zone fără piele…și era intrat descompunere.

–  Dumnezeu să-l ocrotească!

– Trebuie să ne înarmăm și să fim mult mai preacauți, vigilenți și înțelepți, căci altfel vom avea soarta lui! Spuse Mihai.

Toți se uitară la el și aprobară.

 

Sorin începu să fie foarte tulburat de ceea ce se petrecuse în ultima vreme.  Nu știa dacă mai are rost să mai rămână în pădure să mai caute acea comoară despre care nu știau mai nimic, nu știau cât e de prețioasă sau mai degrabă pentru cine este ea așa prețioasă.

– Adrian, tu ce zici, mai are rost să mai continuăm căutările!? Întrebă Sorin.

–  Nu știu ce să zic!? Tu ești șefu, tu hotărăști!  Spuse Adrian.

– Nu știu ce să fac! Mă gândesc în noaptea asta! S-au întâmplat prea multe chestii cutremurătoare și s-a creat o tensiune greu de suportat aici între noi! Majoritatea, chiar dacă nu recunosc, sunt speriați!

– Mi-a venit ceva acum în minte!?

– Ce anume?

– Mă întreb dacă au mai fost  oameni nebuni ca noi să vină să caute ceva despre care nu știu prea multe!? Și mai ales să nu se întrebe dacă au mai fost alții înainte care să fi căutat același lucru?! Dar la urma urmei ce suntem noi?

– Niște vânători de recompense!

– Și cam care ar fi recompensa în caz că am găsi acele obiecte ce au aparținut lui Thomas Vataren?

– Recompensa este una foarte mare! Ne-ar ajunge pentru câțiva ani buni!

– Mai exact!

– Aproape de cincisute  de milioane de euro!

– Dar de ce oare este o recompensă așa mare?

– Nu știu! La început aș fi spus că aș face orice pentru a pune mâna pe recompensa asta, dar acum după tot ce s-a întâmplat nu mai sunt așa sigur! Mai degrabă aș vrea să abandonez decât să continui să  mai caut ceva! Mai degrabă acum aș vrea ca să scăpăm vii de aici!

–  Și recompensa?

– Ție îți mai arde de recompensa aia când îți vezi unul dintre prieteni dispărând fără urmă, și mai apoi îl găsești mort adus de valurile apei?! Se răstea Sorin la Adrian.

– Doar întrebam! Nici eu nu aș vrea să mai continui! Eu aș prefera să mă duc la București și să suspendăm pentru o perioadă căutările sau…să o încheiem aici, să îi punem capăt! Asta depinde doar de tine, doar tu ești șeful! Spuse Adrian.

– Dar eu totuși aș continua! M-am gândit cum ar trebui să ne protejăm de creatura nopții, dacă există!?

– Cum să nu existe! Doar ai văzut cum arăta cadavrul lui Bogdan?!

– Cum arăta?

– Hai nu te face că nu ai observat!

– Chiar nu am observat! Nu am fost curios, nu îmi plac morții!

– Era alb ca varul și parcă ar fi fost strivit între ziduri! Și pe lângă asta mai avea și niște crestături, brazde oribile pe tot corpul! Spuse Adrian.

Sorin stătu puțin pe gânduri, iar apoi spuse:

– Eu tot vreau să continui, tu dacă vrei poți să pleci1

– Păi să știi că eu chiar acum îmi fac bagajele și voi pleca! Spuse Adrian și se întoarse și plecă.

Sorin încă era destul de nervos.

– Faci cum vrei! Spuse Sorin întorcându-i spatele lui Adrian.

 

 

În alt cort George și cu Ovidiu nu erau deloc speriați, mai ales Ovidiu.

– George, mâine îți voi arăta ceva magnific, nu ai văzut așa ceva în întreaga ta viață!

– Ce anume?

– E surpriză! Stai bine cu inima, nu-i așa!?

– Eu zic că da, dar de ce mă întrebi asta?

– Mă gândesc să nu faci stop cardiac când vei vedea ce surpriză îți pregătesc?!

– Mă faci să fiu din ce în ce mai curios.

– Nu ești prea panicos?

– Nu! Dar de ce îmi întrebările astea ciudate?

– Vei vedea! Spuse Ovidiu. Mâine după ce ceilalți își sting luminile în corturile lor îți voi arăta surpriza!

– Dar oare nu e cam periculos? Ai văzut ce a pățit Bogdan!

– Nu îți face griji, nu vei păți absolut nimic, îți jur! Și apropo de Bogdan, ăsta a meritat ceea ce i s-a întâmplat.

– Dacă tu zici!

– Îți dai seama  când vom pune mâna recompensa aia uriașă, vom unii dintre cei mai bogați oameni!

– Da! Dar Grigore ce va zice?

– Nu va afla! Îi spunem că a găsito altcineva și că nu știm cine! Mai multe îți voi spune mâine,Ok?!

–  Ok! Hai că mi s-a făcut somn! Noapte bună!

– Noapte bună! Noaptea cealaltă va fi și mai bună! Spuse Ovidiu.

 

 

Apariția misteriosului tânăr

Afară era beznă, era un întuneric așa de adânc încât fără să îți dai seama îți intra până în suflet. Cei mai amăgiți de puterea întunericului, George și cu Ovidiu, păreau foarte binedispuși, deloc speriați, se simțeau în largul lor aici în locul unde unul dintre colegii lor tocmai fusese ucis de creatură a pădurii. Poate erau doar hipnotizați de vraja acestui loc staniu…sau poate imensa recompensă le întunecase mințile și vroiau să nu mai aibe nici un alt adversar cu care să împartă această comoară.

În miez de noapte  mergea ținându-se de copaci un tânăr ce părea a fi destul de rănit. Se îndrepta cu pași foarte mici de zona cu corturi. Avea multe răni deschise, hainele îi erau sfîșiate. Părea a fi o altă victimă a acelei creaturi a pădurii. Dar ce căuta acest băiat în această pădure în miez de noapte, acesta era un lucru foarte ciudat. Cum văzu corturile începu să strige:

– Ajutați-mă! Help me! Vă rog!

Câțiva ieșiră din corturi și îl luară pe băiat și îl traseră într-unul din corturi și îi acordară primul ajutor, îi dezinfectară rănile și îi dădură haine noi. Băiatul era mai mult leșinat, dar cu toate astea, după ce bău niște apă și mâncă puțină mâncare, fu dispus să le răspundă salvatorilor la întrebări.

– De unde vii tinere?

– Dintr-o localitate ce se află la vreo trei kilometri de aici, așa cred!

– Dar de ce ai plecat în miezul nopții?

– M-am certat cu părinții mei de la niște chestii prostești și apoi am ieșit nervos afară și am mers fără să mă opresc!

– Și ce ai pățit de arăți în halul ăsta?

– Tot mergeam, până când am ajuns la o margine de pădure unde nu exista lumină…și din întuneric au apărut mai mulți tâlhari mascați și cu niște câini de vânătoare cu ei. Știți voi de ce fel de câini vorbesc, nu?!

– Da, știm, am mai văzut, sunt înfricoșători!

– Și ăcești tâlhari au început să mă lovească cu armele ce le aveau cu ei, topoare, cuțite, bâte…Și de parcă nu ar fi fost de ajuns când am căzut lat pe pământ au mai pus și câinii pe mine!

– Ce bestii! Și cum ai reușit să scapi?

– În timp ce tâlharii ăștia tot dădeau în mine și bestiile lor mușcau din mine eu mă târam! M-am târât până ce am găsit un râu!

– Și ce ai făcut?

– Aveți răbdare! M-am lăsat dus de apele râului, apele aveau o viteză din ce în ce mai mare! Și deodată râul se sfârșește și cad o dată cu apa ce formase  cascada. După ce am căzut în apă, m-am ridicat apoi cu greu de pe fundul apei și am ieșit…și apoi am m-a am ajuns în pădurea asta. Și acum uitați-mă aici cu voi!

– Oribil ce ți s-a întâmplat! Ai noroc că ai scăpat cu viață!

– Cred că sunt norocos! Dar voi pentru ce sunteți aici?

– Noi căutăm….

– Nu spune! Îi spuse Matei lui Paul.

– Noi suntem aici pentru un scurt popas și apoi plecăm mai la sud!

– Păi aveți grijă că sunt mulți tâlhari sângeroși prin zonă!

– Ai avut noroc că ai scăpat cu viață! Un coleg de-al nostru nu a scăpat cu viață! L-am găsit după câteva zile adus de ape!

Băiatul se uita oarecum ciudat la cei doi salvatori. Nu părea a fi chiar așa speriat. Părea mai degrabă curios să afle și el ce căutau acești oameni în mijlocul unei păduri.

– Băiete, cum te numești?

– Jarko Vataren!

Paul și Matei se uitară speriați și în acelaș timp foarte curioși la acest puști ce avea același nume cu cel a cărui comoară o căutau.

– Am mai auzit de numele ăsta! Ai auzit de Thomas Vataren?

– Nu! E doar o coincidență de nume!

– Scuze! Am crezut că ești neam cu acest Thomas! Eram curioși, am auzit de multe ori de acest om, și deoarece nu suntem din zonă, nu știm despre tradițiile de aici și nici despre personalitățile de aici!

– Nu am auzit niciodată de acest om! Nu cred că e finlandez, sau nu a fost! Nici unul de aici nu ar purta un așa nume…Thomas! Am auzit de un alt celebru Vataren!  Nici acesta nu îmi era rudă, era un negustor foarte bun…Dar acesta a dispărut de câteva sute de ani! Dar oricum nu este Vataren pe care îl căutați voi!

– Am înțeles! Scuzăne curiozitatea!

– Nu-i nimic! Este specific străinilor! Râse băiatul.

– Ar fi bine să te odihnești! Aici ești în siguranță.

– Mulțumesc că mi-ați salvat viața, și deasemenea vă mulțumesc pentru găzduire!

– Nu ai pentru ce, tinere!

– Spuneți-mi Jarko!

– Bine, Jarko! Nu ai pentru ce să ne mulțumești noi ne-am făcut datoria de oameni, să ne ajutăm semenii, căci așa ni se pare normal, așa ar trebui să facă toți.

– Odihneștete! Te vom ține pe lângă noi până ce ți se vor vindeca rănile! Bine!

– Foarte bine! Vă mulțumesc pentru tot!

– Noapte bună!

– Noapte bună!

Jarko nu păruse foarte speriat când a auzit de faptul că în apropiere mai fusese ucis un om, chiar coleg al celor ce îl salvaseră. Poate era încă traumatizat după ceea ce i se întâmplase, sau poate cine știe care o fi fost misterul tânărului apărut din întunecimea pădurii. Era un tânăr foarte ciudat, sau poate părea altfel din cauza faptului că era localnic de prin zonă, se observa asta după felul cum era îmbrăcat. Hainele lui erau făcute din blană groasă de urs. Tocmai acest aspect atrăsese atenția lui Paul, dar nu mai a vrut să îl întrebe, deoarece considerase că îl asediaseră deja cu prea multe întrebări.

Tăcerea nopții puse iar stăpânire pe întinsa pădure. Nu se auzea nimic în afară de sunetu greierilor. Toți adormiră, în afară de tânărul Jarko. Era încă neliniștit. Rănile lui se vindecau văzând cu ochii, dar acum nu avea cine să vadă asta. Într-un final adormi și el. Trecu un ceas, liniștea persista. Deodată vântul începu să bată tot mai tare, frunzele zburau cât colo. Vântul se încetini, deodată se auzi urletul unui animal al pădurii, părea a fi un lup flămând ce urlă la lună, dar e ciudat afară nu e lună plină după cum știam noi din cărți…În fine, urletul până la corturi. Când auzi urletul, Jarko se băgă tot sub pătura cu care era învelit, și striga:

– Nu, te rog, Nu!

Ceilalți auzindu-l pe Jarko se treziră.

– Ce s-a întâmplat?

– Îmi este frică de lupi!

– Probabil ești traumatizat după tot ceea ce ți s-a întâmplat!

– Nu, asta este o frică de când eram copil!

– Hai, stai liniștit! Culcă-te! Totul va fi bine! Avem noi grijă!

– Bine! Mulțumesc, sunteți niște oameni cu suflet mare!

Și Jarko se culcă din nou. Cei din cort nu observaseră că băiatului  i se vindecaseră toate rănile, deoarece băiatul se acoperise bine cu pătura, și mai erau și hainele ce nu lăsau a se vedea prea mult din piele.

 

Afară se lumină de ziuă, afară era liniște ca și în timpul nopții, dar numai până când se treziră toți vânătorii…de recompense. Începu să se audă multe discuții. Deodată ieșiră din cort și Paul și Matei împreună cu Jarko, băiatul pe care l-au salvat. Când ceilalți văzură o față nouă întrebară:

– Băiatul ăsta de unde a mai apărut?

– Era să aibă aceeași soartă ca Bogdan al nostru, Dumnezeu să-l aibă în pază!

– Nu am zis nimic rău! Poate să rămână, dar eram curios de unde a apărut!?

– Sunt un localnic, vin dintr-o localitate ce se află la vreo câțiva kilometri de aici!

– Cum te numești, tinere?întrebă Sorin.

– Jarko Vataren!

– Vataren!!!!

– Da! De ce vă mirați!

– Noi suntem aici…

– Îi spui?

– Da!

– Bine, faci cum vrei!

– Păi nu este nici un secret faptul pentru care noi ne aflăm aici! Sorin se uită împrejur să vadă dacă cineva are ceva de obiectat. Tinere, noi căutăm o comoară, dacă îi pot spune astfel, a unui alt Vataren. Dar acest Vataren a trăit acum cincisute de ani parcă. Se uită împrejur să vadă dacă poate să îl ajute cineva, sau să îi întărească afirmația.

– A, deasta erați voi aici!

– De ce te miri?

– Eram și eu curios, deoarece prin zona asta nu prea trec străini!

– De ce?

– Deoarece este frecventată de tâlhari nemiloși, sângeroși!

– Aha, nu știam! Noi nu am auzit nimic! Nu am auzit zgomot!

– Păi aceștia nu vor să fie auziți, răpesc oameni și îi duc mai departe în adâncul pădurii și acolo îi ucid!

–  Dar de unde știi toate astea?

– Mai mult din auzite, până azinoapte, când am fost eu prins de acești nebuni sângeroși!

– Dar văd că ți-au cam trecut rănile?! sesiză Matei.

– Da, așa e! Asta se datorează frigului, atmosferei de aici. Dar noi nordicii suntem mai rezistenți, În fine, eu sunt tânăr, organismul meu se regenerează mai repede…asta înseamnă să trăiești mai sănătos. Știți că fiecare om este diferit de un altul!

– Ai dreptate! Noi suntem orășeni, trăim într-un mediu toxic!

– Dacă vreți vă mai pot spune mai multe despre împrejurimi!?

– Da, cred că ne-ar ajuta mult!

– Dar înainte de asta, spuse Sorin, ai vreo legătură cu acel neam Vataren?

– Eu spun că nu, căci îmi cunosc și străstrămoșii și nici unul nu a purtat vreun astfel de nume. Și pe lângă asta mie mi-au spus bunicii mei că neamul nostru a apărut acum douăsute de ani! Deci acest Thomas nu avea cum să facă parte din neamul meu.

– Scuze, am crezut…!

– Dar tot ai putea să ne ajuți destul de mult spunându-ne despre împrejurimi!

– Nici o problemă, mă bucur că vă pot ajuta!  Și poate, dacă veți vrea…pe timp de zi, vă voi și arăta împrejurimile! Azi nu cred că vom mai avea timp, căci trebuie să ne organizăm bine! Trebuie mai întâi să vă spun la ce să vă așteptați!

– Ar fi extraordinar, ne-ai face un mare bine!

Și Jarko începu să  arate spre mai multe direcții.

– Uite acolo, arătând spre nord spre un pârâu, este pârâul ce duce chiar spre satul meu. Are porțiuni foarte periculoase, unde pare a avea volumul unui râu mai mic. Acesta este și râul care m-a scăpat de tâlhari…și am reușit să ajung aici, la voi.

Jarko aștepta ca cineva să aibă vreo întrebare. Nimeni nu spunea nimic.

– Continuă!

– Aici este, arătând  spre întinderea de apă, acesta este unul dintre miile de lacuri din această țară. Numele acestui lac este Iso-Naakkima. Suntem destul de aproape de Lahti. În cazul în care nu aveați corturile ați fi fost nevoiti sa va puneți creativitatea și imaginația la încercare și să vă creați un adăpost din ramurile pomilor. Presupun că asta v-ați fi putut gândi și singuri.

Jarko tot vorbea despre ceea ce se vedea împrejurul corturilor lor, le spunea tot ce ar trebui să știe despre zonă, și pe lângă acestea mai le dădea și lecții de supraviețuire în cazuri extreme.

În același timp, Ovidiu și cu George se gândeau la alte lucruri. Ovidiu pregătea întâlnirea cu  ceea ce presupunea a fi bestia ce îl ucisese pe Bogdan. Era foarte frământat, era nerăbdător, aștepta de mult timp să îl uimească pe prietenul său George.

Timpul trecea, lumina se transforma în întuneric, puțina căldură a zilei începea să se transforme într-un frig pătrunzător. Stătea să înceapă o altă noapte destul de zbuciumată, pentru unii.

Timp de un ceas, Jarko fuse de negăsit, nimeni nu știa unde dispăruse acesta.

Jarko plecă repede până la tatăl său. Afară era aproape beznă.

– Unde a dispărut băiatul?

– Ți-am spus eu că nu trebuie să avem încredere în el!

– Poate a pățit ceva! Poate s-a îndepărtat puțin de corturi și a fost atacat de tâlhari!

– Nici măcar nu suntem siguri că există acei tâlhari! Nu știm cine provoca foșnetul acela care se auzea în acele nopți zbuciumate! Nu știm ce sau cine la ucis pe Bogdan!

– Ai dreptate, nu știm sigur! Nu avem certitudinea cuvintelor băiatului, și totuși de ce ne-ar fi ajutat, ne-a spus foarte multe! Dacă ne-ar fi dorit răul nu cred că ne-ar fi învățat cum să supraviețuim aici, cum să ne apărăm de animalele de aici!?

– Și totuși puștiul este destul de ciudat, chiar dacă ne-a ajutat! Dar nu pare a fi genul să facă rău!

Jarko ajunse în mijlocul  pădurii, acolo se întâlni cu tatăl său.

– Jarko, ai face bine să te întorci acasă, ești foarte expus stând printre oamenii aceia!

– Tată, știi doar că acești oameni caută ceea ce ai ascuns tu acum sute de ani!?

– Da, știu!

– Încerc să îi îndepărtez, să îi sperii!

– Foarte bine!

– Tată, tu m-ai chemat doar pentru a-mi spune să vin acasă?

– Da, fiule! Și, încă ceva, vecina noastră a întrebat de tine!

– Cine, Maria?

– Nu! Fata ei a întrebat de tine, Anija!

– Voi veni în curând tată! Nu vă faceți griji! Voi veni și voi vorbi cu Anija! Acum trebuie să mă întorc la oamenii aceia!

– Bine, Jarko! Nu îți încălca cuvântul!

– Da! La revedere, tată! și începu să alerge spre corturi. Deodată se puse în toate cele patru membre și începu să alerge. Corpul i se transformă, acum avea corpul plin cu blană, gheare la toate membrele, colți., și era de vreo două ori mai mare decât un om. Alerga cu o viteză ieșită din comun.

În cele din urmă ajunse în apropierea corturilor. Încă alerga, trecu însă la poziția de alergare bipedă, și se transformă iarăși în om. Avea hainele sfâșiate, părea ca și cum scăpase din ghearele unor fiare.

Când îl văzură cei din corturi, se îndreptară spre el.

– Doamne ferește, ce ai pățit? Ne-am făcut griji! Unde ai fost?

– Ieșisem puțin afară prin împrejur pentru a strange câteva vreascuri pentru foc, și m-au prins niște tâlhari. V-am mai spus de ei, se pare că au ajuns destul de aproape! M-au prins, m-au legat, și vedeți ce mi-au făcut la haine! Și mulțumită Celui de Sus am reușit să scap!

– Bine că ești teafăr!

– Cred că ar trebui să cerem celor de la sediu să ne trimită armament, căci nu se mai poate! Vom fi uciși  și prădați de tâlhari! Pericolul se pare că este iminent! Spuse Mihai adresându-i-se lui Sorin.

– Sunt de acord, chiar acum îl voi suna pe Grigore!

Sorin se duse în cortul său să îl sune pe Grigore. Se întoarse după câteva minute cu rezultatul comvorbirii.

– Ne vor trimite niște arme în două zile! Trebuie să sperăm că nu vom fi atacați până atunci!

– Să sperăm!

Printre cei ce erau strânși să asculte ce spune Sorin nu se aflau Ovidiu și George. Nimeni nu observase lipsa lor.

Bestia lui Ovidiu

Ovidiu și George se duceau spre mijlocul pădurii, treceau pe lângă copaci însângerați, tufișuri înalte.

– Ovidiu, mie îmi este puțin frică!

– Fii bărbat, omule! Imediat îți arăt și bestia!

– Ce bestie? Asta vroiai să îmi arăți?

– Da!

– Dar să o ții departe de mine, nu vreau să sfârșesc ca Bogdan!

– Stai liniștit, tu ești fratele meu, nu vei păți nimic! Alții vor avea de suferit!

Așteptau și tot așteptau, creatura tot nu apărea. Jarko își dădu seama de lipsa celor doi și, având simțurile foarte dezvoltate, se îndreptă exact spre locul unde erau cei doi. Ajunse destul de aproape, se ascunse după niște tufișuri, se uita la cei doi cum așteaptă.

– Ovidiu, eu m-am cam plictisit, mai apare o dată bestia aia de care zici?

– Trebuia să apară până acum! Mai așteptăm puțin și mergem spre corturi!

Jarko auzi ceea ce discutau cei doi și se gândi puțin. Și-a adus aminte că știe să cheme animalele, că doar și el este jumătate ca ele. Și mai mult, putea intra în mintea animalelor, controlându-le. Așa că el chemă un lup. Se auzea foșnetul frunzelor, nu semăna cu cel pe care îl știau, nu își schimba zona cu viteza uimitoare a adevăratei bestii. Dar cei doi nu aveau de unde știi. Lupul alerga foarte repede, ajunse aproape. Când ajunse aproape de locul unde era ascuns Jarko, încetini, se uită spre acesta apoi apăru în fața celor doi.

– A apărut! Spuse Ovidiu.

– Asta este bestia? Ăsta este un lup!spuse George.

– Da! Lupul este o bestie!

– Ai dreptate! Dar de ce se învârte în jurul nostru?

– Ne studiază! Sau mai bine zis te studiază, pe mine mai m-a văzut!

Jarko se uita la ei și era amuzat, nu credea că pe unii îi va păcăli așa ușor. Lupul se repezi puțin spre cei doi. Dar doar să îi sperie. Se mai dădu puțin înapoi, apoi sări pe Ovidiu, îl doborâ, îl făcu o zgârietură pe față. Jarko vroia să le dea o lecție, să nu mai creadă că pot ei controla animalele.

După acest moment, lupul o rupse la fugă, se pierdu în profunzimea întunericului nopții. Cei doi erau de-a dreptul îngroziți. Din tufișuri apăru Jarko.

– Băieți, v-am căutat peste tot, se întreba lumea unde ați dispărut! Ovidiu, ce ai pățit la obraz?

– Este doar o zgârietură! Nu am fost atent din cauza întunericului și m-am lovit într-o creangă a unui pom!

– Nu prea pare! Pare a fi o zgârietură de animal!

Ovidiu era puțin speriat, simțea că planul lui se dusese complet de râpă, și mai mult de atât, acum risca să intre belele și mai mari.

– Dar stai liniștit, nu voi spune nimănui! Îți poți spune povestea ta! Spuse Jarko râzând. Și terminați cu chestiile astea copilărești! Pădurea este foarte periculoasă noaptea, să spuneți că ați avut noroc că nu ați fost uciși de fiarele pădurii!

Cei doi recunoșteau  că au greșit, că au făcut ceva copilăresc. Nu mai spuseră nimic și merseră după Jarko, cu capetele plecate. Acum mulțumeau  Domnului  că au scăpat cu viață. Era trecut de miezul nopții, afară era destul de frig, dar cei doi nu mai simțeau frigul, erau încă prea îngroziți de situația ciudată din care scăpaseră teferi.

Reclame
Publicat în proza scurta | Etichetat | Lasă un comentariu

Comoara

 

                                                           Comoara

 

Într-o zi , când mă plimbam singură , tristă , gânditoare , am găsit o cutiuţă mică de lemn . Era un lemn simplu nu părea ceva special sau interesant , dar avea o formă drăguţă , mică şi culoarea ei naturală , lemn nelăcuit , nevopsit , lăsa impresia de altă lume , ceva străvechi , ceva ce poate era acolo de sute de ani . Am simtit că trebuie să iau acea cutie , chiar dacă poate cineva a uitat-o acolo, deşi părea mai mult abandonată decât uitată …

Mereu mi-au plăcut lucrurile astea , ce pot avea o poveste veche şi specială . Am vrut să fie a mea , indiferent ce ar putea fii înăuntru , numai ea , aşa cum era , era destul pentru  a o lua cu mine în drumul meu .

 Am luat cutiuţa şi am întors-o pe mai multe părţi , cercetând cu atenţie tot ceea ce era ea şi îmi plăcea tot mai mult .

 Nu regretam deloc că m-am oprit şi am luat-o cu mine , din contră, simţeam că imi aduce ceva cu ea , în viaţa mea , ciudat , nu? Ce putea aduce o cutiuţă mică de lemn ?

Trebuia să îi găsesc un loc , la mine acasă , o întrebuinţare poate .

 Am căutat să deschid , cu emoţii , desigur , prin gând îmi treceau fel şi fel de variante ce ar putea fii înăuntru J Am aruncat toate gândurile şi am deschis . Înăuntru ce crezi ? Era o comoară .

 Acum este a mea şi numai a mea !

Mulţumesc Doamne pentru ceea ce mi-ai scos în cale !

                                       Pentru dragul meu iubit , cu toată dragostea , comoara mea !   27 iunie 2012

Notă | Publicat pe de | Etichetat | Lasă un comentariu

La masă cu regele

(…)
– Tinere! Ai amuțit?! După cum spuneam, în viața ta ar trebui să privești totul ca fiind foarte important!
– Dar de ce? Nu cumva astfel mi-aș umple memoria și m-aș stresa din cauza unor lucruri ce nu merită efortul depus!
– Oarecum ai și tu dreptate! Trebuie să simți care dintre lucruri sunt cu adevărat importante, sunt semnificative pentru tine! Pe când eram tânăr, ascultam ce îmi spunea tata cu mare atenție. Mi se părea ca fiind ceva fascinant, păreau vorbe provenite din altă lume. Mai ales când îmi spunea, în copilărie, poveștile fantastice cu cavaleri.
– Îmi puteți spune și mie acele povești?
(…)
”Cică erau odată pe pământurile Dragonului Verde două castele ce aparțineau, unul regelui Feodorov, iar celălalt era al regelui Reindchart. Cei doi se urau enorm de mult. Dar au venit vremuri în care Ținutul Dragonului Verde era atacat de vecinii săi, de cei din Ropardia, Liconia și Darinmanique. Cele trei ținuturi vecine dispuneau de forță de război mult mai mare decât a ținutului lor.(…)? Povestea tinereților lor spunea totul. Feodorov îi furase prima iubire și pe a doua, iar mai târziu i-a spurcat fiica, aceasta încercând să se împotrivească. Se duse el într-o zi în Pădurea Grulbaiadeth, așteptă ca vrăjitorii să apară.(…)

Publicat în proza scurta | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Nu sunt eu!

(…) Mă aflu într-o clădire înaltă, nu am mai văzut așa ceva se pare. Nu găsesc pe nimeni. Vreau ca cineva să mă lămurească. În sfârșit găsesc un om în această clădire.
– Mă scuzi, aș vrea să te întreb ceva!
– Ești bine, Renn?
– Dar nu mă cheamă așa!
– Ți s-a întâmplat ceva grav? Ți-ai pierdut memoria?
– Nu știu ce se întâmplă cu mine! Eu credeam că numele meu este Reinchard! Îmi poți spune mai multe despre mine!
– Suntem colegi de muncă de zece ani de zile și nimic de genul acesta nu s-a mai întâmplat! Ceva nu este în regulă!
– Cred că am găsit exact care este problema!
M-am uitat pe lângă Gill, acesta era numele tipului cu care am vorbit, am fost foarte surprins de ceea ce am văzut. Era ceva uluitor…eram eu. Gill s-a uitat în spatele lui și a rămas împietrit, ca și acel Renn. Numai eu mă simțeam puțin descotorosit de o anumită greutate.
– Cum de este posibil să existe cineva ce seamănă leit cu mine!
– Nu știu! Dar acum se explică faptul că tu nu îți amintești nimic, tu nu ești Renn! Spuse Gill către mine.
– Ți-am spus! Eu sun Reinchard, eu vin dintr-o lume mult mai simplă decât aceasta!
– De unde vii!? Ești din provincie?
– Nici măcar nu știu unde mă aflu!
– Te afli pe Gorlanf! Este un stat liber!
– Nu am auzit niciodată de un astfel de nume! Am auzit doar de teritorii ce au aparținut unui om foarte puternic pe numele lui…Gor. Știu doar din ce mi-au povestit bunicii!
– Deci tu chiar nu îți aduci aminte nimic? Întrebă Renn.
– Nu! Nimic legat de viața mea pe acest tărâm!
(…)
Femeia se uita de fiecare dată ciudat la mine.
– Tu nu ești Renn! Chiar dacă semeni eu simt că nu ai nimic din el!
– Nu, nu sunt! Eu nici măcar nu știu cum și de ce am ajuns aici!
– Nu înțeleg ce vrei să spui!
– Mă gândeam că mă vei putea lămuri măcar puțin!
– Am auzit mai multe povești, dar nu am văzut niciodată nimic legat de…
– Legat de ce anume?
– Am auzit de oameni ce călătoresc dintr-o epoca în alta, au scopuri clare, vor să îndrepte ceva…dar totul se sfârșește sângeros!
– Sunt doar povești, eu nu aș putea face rău nimănui!
– Nici în povești nu se precizează că cel ce călătorește va fi și cel ce va face vărsare se sânge!
– Dar ce mai spun poveștile?
– Se pomenește de „magie”!
– Este absurd, eu nu știu nici o boabă de magie!
– Dacă nu știi nimic despre așa ceva atunci cum îți poți explica cum ai ajuns aici! Probabil că în lumea ta mulți practică magia!
– Dar nu am văzut sau auzit pe nimeni făcând așa ceva?!
– Le era frică de tine! Cred că deasta te-au trimis aici!?
– Cum te numești?
– Eu sunt Cara, sunt sora lui Renn!
– Interesant! Voi încerca să aflu ce s-a întâmplat cu mine!
– Voi încerca să te ajut! Spuse Cara zâmbind.

Publicat în proza scurta | Etichetat , , | Lasă un comentariu

2.O zi în Paradis

(…). Afară este o lumină orbitoare, surprinzător pentru acest anotimp. Ies afară, sunt uimit, afară este destul de cald, dar zăpada nu se topește.(…)Din spatele meu se aude o voce ce mi se pare cunoscută.
– Dragul meu, de ce mergi așa de repede?
Mă uit în spatele meu. Era o fată ce mi-a îmbrățișat inima cu zâmbetul ei.
– Bună, îmi cer scuze dar nu îți mai știu numele?
– Nu-i nimic, știu că ai avut ceva probleme în ultima vreme. Este normal să ai astfel de probleme. Eu sunt Monica!(…)
– Am discutat de fiecare dată foarte puțin. De fiecare dată am discutat despre lucruri neimportante, nu am reușit nici unul dintre noi să ajungem la un subiect legat de ceva ce ne privește pe amândoi.
– Înțeleg! Oricum, hai să facem ca această întâlnire să fie altfel decât celelalte trei ce au precedato!
– De acord!
Dar totuși pare prea frumos pentru a fi adevărat. Poate este doar un alt vis. Dar cum îmi pot da seama că este un vis? Nu pot! Nici măcar nu știu cum sau care este realitatea! Nu pot face diferența dintre lumea reală și vis. Oare mi-a plecat sufletul? Dar cum aș putea trăi fără suflet? Mi-am pierdut mințile sau ce se întâmplă cu mine?(…)
Ea nu mai răspunse și dispăru. Cerul se întunecă. Tunetele și fulgerele începură să ia stăpânire pe această cupolă. Nu îmi puteam explica ce se întâmpla.(…)

Publicat în Serii proza scurta | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Scrisoare de pe navă. Partea 1. Plecarea

Masca mea se depărtează pe zi ce trece din ce în ce mai mult de lumina vieții reale.
Lordul luminii a început să mă ignore. Simt că am început să cad într-un puț nesfârșit.
Picioarele mele nu mai simt foarte bine pământul ce se află sub ele.
Îmi imaginez, îmi închipui tot felul de finaluri. Mă gândesc că, departe fiind de lumină, voi ajunge un prizonier în temnițele spațioase ale întunericului.
Dar de ce se întâmplă toate acestea? Probabil că neglijența față de detalii mă pedepsește. Nu vreau să fiu sclavul vieții cotidiene, dar se pare că va trebui să mă leg singur în lanțurile ei. Masca mă ajută să nu par descumpănit, mă ajută să par imperturbabil. Dar oare este real ceea ce cred, ce văd, ce simt?(…)
Mă gândesc să plec de pe Lumea Unu și să mă îndrept spre Lumea Cinci.
Nu știu de ce simt că trebuie să plec acolo!?
M-am îmbarcat pe navă. Nu știu cum va fi acolo; dar sper că va fi bine. Mă gândesc la o cu totul altă lume decât aceasta. Aș vrea ca acolo, fără mască, să nu mai fiu invizibil cum sunt aici.
Dar doar speranțele și bănuielile mă conduc acum.
Aștept să ajung acolo; va dura mult, jumătate de an sau poate chiar un an lumină.(…)

Publicat în Serii proza scurta | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Omul cu două fețe

Uneori poate suntem așa de furioși pe o anumită persoană încât am vrea ca aceasta să dispară de pe fața pământului pentru totdeauna, am vrea ca acelei persoane să i se întâmple cele mai rele lucruri posibile. Dar cu toate acestea nu facem absolut nimic din ceea ce ne imaginăm. De ce? Pentru că viața socială are reguli și limite. Și pe lângă viața socială mai există și religia. La urma urmei nu facem nimic, înghițim în sec și mergem mai departe.(…)
Acum să vă depăn o poveste mai puțin obișnuită. Este povestea vieții unui om ce nu se cunoștea îndeajuns pe sine, dar îi cunoștea și îi înțelegea pe cei din jur. Avea prieteni, dar și mulți dușmani. Dar el nu vedea astfel lucrurile, nu le dădea importanță. Numele lui era Darius. Provenea dintr-o familie destul de înstărită, avea studii multe și nu ducea lipsă de nimic. Locuia în centrul unei localități liniștite într-o casă cu două nivele.
De pe la vârsta de zece ani începuse să sufere de somnambulism, se pare că ceva se întâmplase. Dar nimic deosebit nu se întâmplase, mergea doar prin casă, nu mai departe.(…)
Totul a fost bine până într-o noapte când, părinții lui trebuiau să se întoarcă dintr-o minivacanță. El îi așteptă cât îi așteptă, iar apoi văzând că ei nu vin se așeză în pat și adormi. După vreo oră se auzi un sunet asurzitor. Coborâ repede, afară erau două mașini ce se loviseră oribil, una dintre ele era cea a părinților lui. Se grăbi să ajungă la mașină să încerce să îi salveze, dar era prea târziu, ambii erau plini de sânge, cu ochii deschiși. Deodată tatăl lui mai rosti câteva cuvinte apoi își dădu ultima suflare.(…)
A doua zi se trezi, ieși afară din casă. Pe stradă era o mașină vandalizată, iar pe jos erau urme de sânge. Alergă repede spre mașină. În masină nu era nimeni. Tapiseria mașinii nu avea nici o urmă de sânge. Nu înțelegea. De unde erau acele pete. În cele din urmă se gândi să se uite dacă mai există astfel de urme. Se gândi foarte bine. Văzu că petele de sânge duceau către o casă vecină. Dar la un moment dat traseul se opri, petele de sânge se opriră. Era pe peluza unei case. Nu înțelegea absolut nimic.
Se dădu bătut, și se îndreptă spre casa lui. Reveni la viața lui cotidiană, dădu uitării evenimentele de mai devreme. Ieși cu prietenii. Văzu cum mașina din stradă fu ridicată și dusă departe.(…)
Urcă repede, se uită atent prin casă. Nu observă nimic ieșit din comun. Se gândi să se urce și în podul casei. Ajunse, se uită prin jur, nu găsi nimic. Verifică toate debaralele, găsi doar un cuțit ce era foarte curat. Coborî în subsol. Acolo era o dezordine îngrozitoare, el nu mai intrase acolo de foarte mulți ani. Se uită prin jur, la un moment dat rămase cu privirea ațintită spre o masă ce se afla într-un colț, era aprinsă și o lampă acolo. Ajunse lângă acea masă, fu îngrozit de ceea ce văzu.(…)
După ani de zile în care evenimentele sângeroase se repetau hotărî să se mute în altă localitate. Dar ”plăcerea roșie” a continuat.
Și așa Darius ajunse la capătul zilelor fără ca această problemă să își găsească rezolvarea.

Publicat în proza scurta | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu