Unde eşti? Capitolul 10. Împlinirea

Stăteam lângă ea și tot nu îmi venea a crede. Ea mi-a citit rătăcirea și uimirea de pe față și mi-a spus:
– Imediat după ce noi ne-am cunoscut și ne-am declarat iubire eternă, eu, fără ca tu să îți fi dat seama, am ascuns în casa ta acel breloc cu chei și toate celelalte indicii! Asta pentru că te iubesc, niciodată nu am destăinuit vorbe despre casa mea. Vroiam ca doar după ce îți vei demonstra iubirea față de mine ca tu să ajungi aici!
– Să înțeleg că am trecut acel test?
– Nu numai că l-ai trecut, ai demonstrat că iubirea este pentru tine ceva important, foarte important!
– Mereu am fost călăuzit de vorbele tale, altfel nu știu ce m-aș fi făcut!
– Da, este normal, mereu am fost lângă tine atunci când dormeai șoptindu-ți cuvinte încărcate cu multă dragoste! Eu am știut întotdeauna să te găsesc, doar tu m-ai găsit mai greu. Dar nu este un reproș, te cunosc foarte bine!
– La un moment dat nu mai îmi aduceam aminte nimic din trecut! Dar cu toate astea, când am ajuns aici, nu recunoșteam nimic! Dar când te-am văzut pe tine totul s-a luminat! Ești ca un înger luminos pentru mine!
– Ești sincer și asta este ceva descurajant pentru ceilalți, nu și pentru mine, eu iubesc tot ceea ce vine de la tine!
– Și eu iubesc tot ceea ce vine de la tine, te iubesc cu tot sufletul meu, nu există cuvinte omenești ce ar putea demonstra dragostea mea față de tine!
– Nu trebuie să încerci să îmi demonstrezi ceea ce eu știu deja! Am știut de la început, de când te-am cunoscut!
– Te iubesc enorm!
– Și eu te iubesc mai mult decât te-ar fi putut iubi vreodată vreo fată!
(…)
Mă uitam spre ea, vroiam să o sărut, dar îmi era să nu stric momentul.
– Întotdeauna spune ce vrei să spui și să faci ce dorești a face! Sărută-mă, căci asta vrei și tu și eu!
– Ai dreptate, iubirea mea!
(…)
La revedere, oameni buni!
Noapte bună…și Bună dimineața!

Sfârșit.

Reclame
Publicat în Serii proza scurta | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

1.Prima zi de după moarte

Afară este o zi frumoasă de iarnă, fulgi argintii cad ușor pe pământul înghețat. Este frig, dar asta nu împiedică pe nimeni să nu iasă din casă și să se plimbe sub razele strălucitoare ale acestui soare rece.(…)
Aștept ca semaforul să arate culoarea verde pentru a putea trece. A apărut culoarea verde, încep să traversez. Strada aceasta fiind cea principală este destul de lată, așa că nu o poți traversa încet. În timp ce traversez mă uit în direcția de unde vin mașinile. Deodată ceva ciudat mi se întâmplă. Privirea începe a mi se cufunda în nori de ceață. Ceața devine tot mai densă, nu mai disting nimic. Nu îmi mai dau seama nici măcar unde trebuie să mă îndrept. Nu mai îmi simt nici picioarele ca fiind pe pământ. În fața ochilor mei acum am doar întunericul absolut. Simțurile parcă au dispărut. Poate mi s-a făcut rău și am leșinat. Dar unde am leșinat?(…)
Merg și tot merg. Ajung prin dreptul unui cimitir. Mă gândesc de ce trec pe aici. Cele două persoane intră în cimitir. Le urmez. Acolo este o înmormântare. Mă apropii, vreau să văd cine este cel dispărut. Nu am noroc, nu pot trece de oameni, apoi se aude cum sicriul a fost închis. Ies grăbit din cimitir. Am impresia că am luat-o razna, îmi vin în minte numai gânduri nebunești. Cum aș fi putut fiu eu acela din sicriu? Eu sunt aici. Nu aș putea fi în două locuri în același timp.(…)
Ajung în intersecția unde pare a se fi întâmplat ceva. Acolo nu găsesc nici un indiciu. Aș vrea să găsesc locul unde am căzut…dacă am căzut. Timpul trece iar eu nu găsesc nimic ce ar putea să mă lămurească. Mă uit peste tot, mă uit pe trecerea de pietoni…nimic.(…)
Afară era deja seară când am descoperit indiciile. Alerg spre cimitir, ajung acolo. Intru și mă îndrept exact spre locul unde era îngropat acel cineva. Mă apropii îngrozit de mormânt. Mă opresc înainte de a ajunge aproape el. Îmi dau seama că pe acele persoane, ce le urmasem până aici la cimitir, le mai văzusem și altădată. (…)
Afară s-a înnoptat. Alerg spre casă. Intru repede, nu mai încui ușa. Mă arunc direct în pat, sperând că dacă voi adormi mă voi trezi a doua zi din acest coșmar.

Publicat în Serii proza scurta | Etichetat , , , | 1 comentariu

Viața noastră și semnele

În viață totul se petrece cu un scop, chiar și cel mai neînsemnat lucru, orice are rostul lui în viață.
Orice zgârietură, călcat greșit, sughiț, împiedicare din senin, orice căzătură, orice schimbare survenită în viață are un scop datorită căruia s-a produs. Pare absurd, dar orice are o semnificație, par a fi mesaje, de unde nu știm, dar cert este că sunt mesaje ce ne atenționează de ceva sau chiar ne conduc pe calea bună, în cazul în care suntem nehotărâți.
Nu poți fi sigur sută la sută de ceea ce urmează a se întâmpla în viața ta, asta chiar dacă tu ți-ai făcut un plan foarte bine structurat, foarte clar. De cele mai multe ori ar fi bine să fim mai mult spontani, deoarece întâmplările neașteptate ne pot da planurile peste cap, sau dacă nu, ele ne vor schimba dispoziția psihică și/sau emoțională. Și în mod normal, dacă dispoziția ți-a fost schimbată, nu vei mai putea urma planul întocmit pas cu pas, din cauza faptului că în acest moment capacitatea de a te concentra a fost perturbată de un eveniment neprevăzut.
Evenimente ce par întâmplătoare: întâlnirea cu persoane pe care nu le-am văzut niciodată, dar cu care ajungem să ne înțelegem foarte bine în scurt timp; câștigarea la jocuri de noroc (loterii, pariuri); întâlnirea iubirii; decepțiile în iubire; ș.a.m.d.
Uneori, față de anumite persoane, avem acea senzație că le-am mai întâlnit cândva, senzația de ”deja vu”, dar în același timp nu știm nimic despre acea persoană. O explicație ar fi următoarea: noi, printre nenumăratele imagini stocate în inconștient, avem și chipul acelor persoane. Cum este posibil? Simplu! De-a lungul vieții noastre mergem prin foarte multe locuri, prin fața ochilor ne trec sute sau chiar mii de persoane. Toate imaginile cu aceste persoane sunt stocate în inconștientul nostru. Aceasta ar fi explicația cea mai clară.
Imaginile din inconștient se pun cap la cap în visele noastre formând o semnificație. Aici este alt fapt ciudat: Cine aranjează acele imagini pentru a forma o semnificație? Răspunsul ar fi: Psihicul! Dar psihicului cine îi dictează ordinea în care să le aranjeze astfel încât să redea acea semnificație? Aici nu mai există un răspuns, ci doar speculații, fabulații.
Întâlnirea persoanei iubite și decepția în iubire, adică despărțirea, sunt strâns legate. De cele mai multe ori decepția survine înainte de întâlnirea cu iubirea adevărată. În ziua de azi multă lume este decepționată în dragoste, asta din cauza nesiguranței sufletești, mulți nu își mai dau seama de ceea ce simt ei cu adevărat, nu mai înțeleg limba sufletului. Decepția îți dă de înțeles că acea persoană de care te îndrăgostisei (sau cel puțin asta ai crezut) nu este cea cu care vei petrece mulți ani împreună.
Chiar dacă totul pare a merge din rău în mai rău nu trebuie să ne descurajăm, aceasta este doar o încercare, este proba de rezistență. Iar după aceea, încetul cu încetul, lucrurile vor începe să meargă, unul câte unul. Deci, capul sus. Dar în același timp tu trebuie măcar să încerci să faci ceva, cât de puțin, dar trebuie să încerci. Viața nu se luminează pe deplin pentru cel ce nu încearcă, așteaptă pur și simplu să îl ”lovească” norocul. Eu nu cred în noroc sau ghinion, pe acestea le facem tot noi, de cele mai multe ori în mod inconștient. Multe lucruri se întâmplă pentru că așa trebuie, pentru că acele evenimente se află pe firul vieții tale.

Publicat în eseuri | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Noi în Univers

Una dintre cele mai dese întrebări existențiale este aceea legată de limitele Universului. Ne gândim dacă el este infinit sau la că la o anumită distanță, în ani lumină, față de noi, el se sfârșește.
Eu agreez varianta a doua, cea că Universul este mărginit. Eu nu cred că ceva ar putea fi infinit. Există doar lipsa ecuației ce ne-ar conduce la aflarea acelor margini. Consider asta datorită faptului că sun tom, adică mai mic decât un microb în acest imens Univers. Ca om văd în jurul meu că totul are o formă, totul are limite.
Undeva departe se află capătul acestui imens atom, asta dacă ne luăm după Teoria Big Bang-ului. Acel atom nu s-a dezintegrat, ci doar s-a extins, a devenit mult mai elastic. Un mic semn ar fi faptul că există foarte multe puncte(nuclee) în jurul cărora se rotesc(gravitează) multe alte corpuri de piatră, acestea fiind galaxiile. La rândul lor acestea conțin alte nuclee mai mici ce urmează același process. În concluzie, Teoria Big Bang-ului este parte veridică, dar are câteva scăpări, asta din cauza faptului că nu avem tehnologia necesară pentru a explora Universul în imensitatea lui. Noi știm din el doar o mică parte. Despre celelalte galaxii învecinate avem informații destul de vagi.
Dar oare de ce ne gândim că Universul este infinit. Răspunsul ar fi simplu, deoarece nu am reușit să dăm de vreo limită a lui. Dar asta nu este de ajuns, deoarece, mai precizez încă o dată, nu avem tehnologia necesară pentru a ajunge nici măcar la galaxii mai îndepărtate…De limita Universului nici nu putem vorbi.
Să ne punem imaginația în funcțiune, să ne gândim, dacă Universul este mărginit, atunci ce este dincolo de el.
Eu mă gândesc că acest Univers este închis într-un glob mic de sticlă( o jucărie pentru copii) ce se află într-o altă lume. Și aceia la rândul lor sunt într-un alt glob de sticlă. Și așa mai departe. Să ne imaginăm, dacă să explorăm nu putem întru totul.
În vechime, din cauza faptului că nu aveau destule informații despre spațiul ceresc, își imaginau că acolo ar fi zeii lor sau mai târziu Dumnezeu și sfinții. Nu poți știi ce este acolo departe în profunzimea întunericului spațial, asta este foarte frustrant. Probabil peste încă vreo o mie de ani vom mai putea avansa cu câțiva ani lumină prin Univers. Acum tehnologia ce privește explorarea spațiului pare a fi în impas, pare a fi stagnat.
Dar acesta este adevărul, cunoaștem prea puțin din și despre Univers. Multe întrebări legate de acesta, ori au răspunsuri vagi ori nu le au deloc.
Asta este. Aventura continuă.

Publicat în eseuri | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Și atunci am împietrit

În memoria Liviu Ciulei
De Ciulei Marian-Dănuț

Cu imagini și gânduri noi
Ai bucurat priviri,
Cu gândul la noi,
Ai fost un dar al acestei omeniri.

Cu gânduri și imagini,
Lacrimi în ochi și durere în suflet,
Pentru că suntem oameni,
Acest moment va fi un răsunet.

Cerneala s-a așternut pe hârtie,
Dar parcă nici un cuvânt nu apare,
Doar în mâna unuia ea poate scrie,
Dar acum totul dispare.

Cu gânduri printre lacrimi,
Iubire fără margini,
Un dar al acestei lumi,
A fost luat de printre oameni.

Dar el nu a dispărut
El este printre noi,
Spiritul lui s-a prefăcut
În multe speranțe de a se naște un înger printre noi.

Gânduri, lacrimi și imagini încețoșate
Le vedem acum
Gândurile și imaginile lui clare nu pot fi recreate,
Totul este acum scrum,
Nu este altcineva să susțină această greutate,
Nu este nimeni dornic de a merge pe acest drum.

Cu brațele la piept, mă uit spre cer,
El va rămâne mereu printre noi, el nu a murit,
Nu poate muri un geniu din cer,
El doar a împietrit.

Publicat în poezie veche si noua | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Unde ești? Capitolul 9. Drumul către tine

Merg pe marginea străzii, nu aud nimic în jurul meu, sunt cufundat foarte adânc în gândurile mele. Mă gândesc foarte mult la tine. Vreau să te întâlnesc cu orice preț, dacă nu acum, atunci voi încerca ani de-a rândul până te voi găsi. Îți promit că vei fi fericită. Cerul îți va zâmbi de fiecare dată când vei ieși din casă. Ziua norii de pe cer se vor îndepărta și calea îți va fi luminată mereu, iar noaptea luna și stelele îți vor lumina calea pentru a fi în siguranță.(…)
Dar totuși simt că am mai fost cândva pe aici.(…)
Merg și tot merg, picioarele parcă îmi sunt de plumb, văd o bancă. Mă opresc și mă așez, stau puțin. Mă uit spre drumul pe care îl voi continua. Îmi pare rău, dar trebuia să stau puțin să îmi odihnesc picioarele, căci am trecut prin multe.
Mă ridic și continui traseul început. Totul îmi pare din ce în ce mai cunoscut, dar nu îmi pot explica de ce. Oare de ce? Cine sunt? Sunt prea multe lucruri ce mi se par familiare, dar nu îmi pot explica. Unde s-au tăiat părți din filmul vieții mele. Undeva ceva s-a întâmplat. Este frig afară așa că îmi îndes mâinile adânc în buzunare. Nu pot să cred, am găsit ceva în unul din buzunare, este o hârtie pe care scrie mai multe cuvinte, sunt puțin șterse. Se pare că aceasta este o parte dintr-un bilet ce a fost rupt. Oare de ce? Oare a fost rupt de către mine?(…)
Pe bucata de hârtie sunt scrise mai multe litere împrăștiate, doar câteva sunt mai apropiate:”DE”,”IU”,”MEA”,”BI”, ”NY”,”REA”,”ORA”,”NOUA”,”R”, ”COLT”.(…)
Întorc hârtia, pe spate scrie o adresă, o zi și o oră. Este aceeași adresă spre care mă îndrept. Încep să mă simt mai bine, dar brusc gândul ce frământase până atunci iar nu îmi dă pace. Acel gând este foarte stresant, nu vreau să cred în ceea ce spune el.(…)
În fața mea, la vreo sută de metri se află străduța mea, știu asta datorită reperelor. Grăbesc pasul într-acolo. Văd clădirea cu intrarea pe colț de la capătul străzii. Ajung acolo, mă uit în dreapta…nimeni. Mă uit în stânga…este ea.
– În sfârșit ai ajuns! Spuse ea îmbrățișându-mă. Te aștept de aproape o oră! Dar te-am așteptat pentru că te iubesc prea mult, și știu că și tu mă iubești! Spunea ea uitându-se la mine.
– Nu îți dai seama cât de dor mi-a fost de tine, iubirea mea!
– Îmi pot imagina, căci doar te cunosc! Hai mai bine în casă, că este cam frig afară!

Publicat în Serii proza scurta | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

În pustiu

Era o zi călduroasă de vară, totul părea a fi la locul lui, dar ceva s-a întâmplat la un moment dat. Cerul s-a înnorat, vântul a început să bată din ce în ce mai tare, ploaia a început să fie aruncată de vânt pretutindeni, afară haosul părea a se fi dezlănțuit. Eu stăteam în casă, dar ceea ce vedeam afară nu mi se părea nicidecum ceva necunoscut. Nu am văzut astfel de fenomene, dar am simțit așa ceva. Mă gândesc că vremea are legătură cu mine, sunt singurul om singuratic din zonă, nu am familie, poate un sacrificiu ar feri lumea de astfel de fenomene. Când zic sacrificiu nu mă refer la sinucidere, Domnul nu este de acord cu astfel de gânduri.
Caut o geantă, îmi pun câteva haine, le aleg la întâmplare, căci acolo mă voi duce nu voi fi analizat de nimeni, voi fi singur. Îmi pun și câteva ceva de mâncare, apă, și cam atât. Am terminat de împachetat. Îmi iau geanta, ies pe ușă, închid ușa de la casă și mă duc lângă gărduleț. Sap o groapă mică, pun acolo cheile, apoi le acopăr cu pământ. După asta plec departe, urmez drumul ce duce spre pustiul de piatră.(…)
Nu găsesc în mintea mea nici un gând ce ar putea să mă oprească din drumul meu, nu există poticnire întru liniștire. Mă duc acolo deoarece nu mă simt vrednic de a duce o viață normală(…)
Am ajuns, picioarele mele par a fi controlate de altcineva. Dar nu simt nici măcar puțină frică, este mai bine așa. Ajung în cele din urmă lângă un delușor de piatră. Mă rotesc prin jurul lui. Văd o spărtură. Deodată o forță mă face să intru, parcă aș fi fost împins de la spate. Observ că afară s-a stricat iarăși vremea. Cerul este și mai întunecat ca prima dată.
După cum arată vremea se pare că trebuie să rămân aici în această scobitură în piatră. Nu arată ca acasă, dar doar deasta am venit aici să îmi dau seama cum trăiau cei din vechimea îndepărtată, cum gândeau și se hrăneau ei. Pentru mulți este o nebunie ceea ce fac eu, dar mie nu mi se pare. Nu am de gând să mă întorc curând în localitate. Oricum nimeni nu îmi duce dorul, toți m-au uitat. Mai bine aici, măcar simt pe Cineva aproape.(…)
În lumea noastră ne ascundem unii de alții, dar El nu s-a ascuns niciodată de noi, numai că noi, din cauza întunecimii din suflete, nu am putut vedea aceasta.
A trecut deja o zi, proviziile încep a se înpuțina. A trecut și a doua zi, și a treia, și a patra, și a cincea, și a șasea. Până acum nu s-a întâmplat nimic deosebit.
Sunt în ziua a șaptea, afară este foarte cald, așa că prefer să stau înăutru. Orele par a zbura. Nu știu cât timp a trecut, căci nu am nici un ceas. Fără să îmi dau seama se făcu noapte. Ceva se întâmplă, se auzi o voce, se aude din ce mai tare. Ea spune ”Vino afară!”. Așa că am ieșit. Am văzut cum o piatră destul de mare ardea, ciudat. Ardea și tot ardea, la un moment dat observ ceva pe ea, pare a fi un chip, îmi pare cunoscut, foarte cunoscut, oare poate fi adevărat? După ce focul s-a stins, m-am apropiat de piatră. Da, aveam dreptate, este chipul Lui. A fost un semn.
După această zi în fiecare dimineață mă închinam în fața chipului de pe piatră. Proviziile mi se terminaseră, dar nu simțeam foame. Timpul trecea și mă obișnuiam cu acest mod de trai, mai pur.
După vreo două săptămâni începu iar o vreme groaznică, dar de data aceasta părea a fi mai rău ca niciodată. Cerul era de un negru de nepătruns, dar din când în când era străpuns de fulgere tăioase, și cutremurat de sunetul tunetului. Nu mai spun că afară ploua cu găleata, și cu toate acestea eu stăteam afară din acoperișul meu de pietre.
Fulgerele începură să lumineze întunecatul cer, părea a fi o luptă între lumină și întuneric. Eu stăteam afară fascinat de ceea ce vedeam, nu mă gândeam la ce pericole sunt expus. Dar mai degrabă nu îmi mai păsa. Fulgerele se întețiseră. Adevăratul haos părea că se dezlănțuise. Aș mai fi stat afară dacă nu aș fi auzit dinspre piatra la care mă rugam ”Ascunde-te!”. Așa că am intrat înăuntru, am acoperit spărtura cu o altă piatră pe măsură pe care am găsit-o înăuntru. Afară începură a se auzi răcnete, țipete de durere, sunetul pufoaielor de apă, sunetul focului ce mistuie grânele, multe se auzeau afară. În întunericul din acoperământul meu de piatră se arătă deodată o lumină orbitoare. Dinspre lumină am auzit câteva cuvinte.”Când piatra se depărta din fața casei tale te vei putea întoarce la viața ta! Dar nu vei avea cu cine vorbi! Sau vei putea rămâne aici! Aici vei fi în siguranță!”. După aceste ultime cuvinte lumina dispăru. Eu m-am așezat de m-am culcat. Am avut cel mai liniștit somn pe care l-am avut vreodată.
După trei zile piatra s-a îndepărtat, am crezut că cineva a înlăturat-o. Afară era o lumină orbitoare, dar nu mai era așa cald, era o atmosferă suportabilă, chiar plăcută.
Nu știu ce s-a întâmplat, dar nu par a avea curiozitatea de a afla. Curiozitatea i-a făcut pe cei de dinainte de începuturi să cadă în păcat.(…)
Am ajuns la o sută de ani, nu știu cum, dar am ajuns. Mișcarea este greoaie, dar voința este imensă, iar credința de nemăsurat. Mă simt oarecum bine, sunt sănătos, doar că sunt om și organismul a început de poarte drumul către regres. Nu sunt poate cel mai împlinit om, sau poate chiar nu sunt împlinit deloc. Dar poate așa a fost să fie. În cele din urmă soarta decide. Toți mergem pe un drum bătătorit de dinainte. Că mulți dintre noi nu cred în destin, nu contează. Vrei să crezi sau nu, destinul există. Deasta uneori avem acea senzație de ”deja vu”.
După ce am terminat acestea de spus am intrat în acoperământul meu și m-am așezat pe o piatră. După foarte mulți chiar mă simțeam cu adevărat obosit. Somnul mă cuprindea. Ochii mi se închideau, îmi era greu să îi țin deschiși. Corpul îmi era amorțit de oboseală. Somnul a pus stăpânire deplină pe mine.
A doua zi m-am trezit, dar împrejurul meu nu mai puteam vedea nimic. Era o lumină orbitoare. De nu știu unde se auzi ”Bine ai venit!”.Nu puteam face nimic.
Puteam vedea doar lumina orbitoare și puteam auzi acea voce încântătoare ce îmi spunea vorbe de încurajare.
Și aici pun punct. Aici s-a terminat pământul și a început lumina.

Publicat în proza scurta | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu