În deșert

Vântul bate cu putere, nisipul este ridicat în atmosferă, ar ajunge pe frunzele copacilor…doar dacă ar exista ei aici. Așa că, nisipul, aleargă nărăvaș prin aer, doar câțiva cactuși bătrâni se mai pun în calea lui.
Merg, mă uit în stânga, apoi în dreapta, nu îmi pot da seama unde mă aflu, așa că îmi continui drumul al cărui început nu îl țin minte…sfârșitul lui cu atât mai puțin nu îl cunosc. Este oribil, nu știu unde mă aflu, dar este clar că am mult nisip împrejurul meu, deci aș fi într-un deșert. Dar ce deșert este acesta?
Tălpile mă ustură rău, nisipul parcă ar fi amestecat cu jăratec, este ca o apă clocotindă. Dar eu tot încerc să urc duna de nisip ce îmi ascunde ceva, cred că dincolo de ea voi găsi locuri cunoscute. Poate este doar idee naivă, dar trebuie să sper.
Am ajuns în vârful dunei, dincolo de ea este și mai mult nisip, o mare nesfârșită de nisip. Ce s-a întâmplat oare? Cred că îmi pun prea multe întrebări. Și am început să alerg prin imensa mare de nisip.
Alerg și tot alerg, nu știu cât timp am alergat spre linia orizontului. Într-un final se pare că văd ceva în fața mea la cam o sută de metri. Ajung acolo, pare a fi o mică băltoacă. Simțindu-mă pârjolit de căldura insuportabilă, mă arunc direct spre ea. Dar nu simt nimic, nu simt apă. Mă uit împrejur, mă uit sub mine, se pare că a fost doar un nenorocit de miraj, așa că îmi continui fuga oarbă după ceva cunoscut. Nu ar fi prima dată când nu știu încotro alerg, dar totuși alerg…că cine știe?!
După alte sute de metri văd o piramidă într-o stare destul de jalnică. Are cam vreo zece metri înălțime și cam tot pe atât și în lățime. Văd o spărtură în una din laturile ei. Mă apropii, pare a fi un fel de tunel. Așa că intru. Ce senzație plăcută, simt răcoare. Tunelul duce în jos. Cobor și tot cobor. La un moment dat tunelul coborârea se oprește, merg pe orizontală. În fața mea văd cum tunelul se bifurcă. Alerg calea din partea dreaptă, nu știu de ce, poate din superstiție. Merg pe calea aleasă, pe umărul meu simt ceva, mă uit cu coada ochiului, este un scorpion. Speriat îl lovesc cu mâna stângă și îl îndepărtez de mine. Alerg în față sperând că voi găsi ieșirea din tunel, că cine știe ce arătări mai întâlnesc aici.
Tunelul iar se bifurcă. Aleg partea stângă de data asta. Alerg într-acolo, văd lumina. Ies imediat la suprafață. Rămân puțin surprins, nu mai văd prea mult nisip, acum pare a fi un deșert de piatră. Alerg iarăși spre înainte, dar simt cum energia îmi dispare, mă uit la una dintre mâini, se pare că am fost mușcat de scorpion. Mai merg puțin, dar mă simt fără vlagă, mă așez pe prima piatră mai mare pe care o văd. De după piatră apare un șarpe subțiratec, sare și mă mușcă de brațul stâng. Dar îl îndepărtez chiar cu brațul care pare a se fi infectat de mușcătura scorpionului. Acum se pare că am fost mușcat și de brațul celălalt.
Mai merg puțin și cad brusc din picioare, drept în față, cu fața pe covorul de pietre. Nu mă mai ridic, se pare că cele două mușcături mi-au fost fatale. Aici s-a sfârșit totul. Sau poate nu. Deasupra mea se face umbră, dar nu pot ridica privirea pentru a vedea ce este. Nu se întâmplă nimic…momentan. Apoi simt o durere îngrozitoare la picioare. Simt ca și cum cineva ar tăia bucăți din mine. Dar oricum nu mai contează, ochii mi se închid, durerea deabia o mai simt. În cele din urmă nu mai văd nimic în fața ochilor, nu mai simt nimic, numai aud nimic. Acesta este sfârșitul.

Acest articol a fost publicat în proza scurta și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s