Unde eşti? Capitolul 4 – Călătoria cu avionul omului surd

(…)Ştiu că în lumea asta există orbi, surzi, muţi, persoane cu handicap locomotor, dar mi se pare cam periculos ca unul dintre aceştia să fie membru activ în astfel de activităţi sau chiar profesii. Să fii pilot şi să fii surd e cam periculos; asta înseamnă că pe timpul zborului nu auzi nimic, nici zgomotul motorului avionului, nici zgomotul provocat de persoanele de la bord sau orice alte zgomote produse de componentele aparatului de zbor. (…)
Mă uit pe micul geam al avionului, văd apa învolburată a oceanului, sper să nu se stârnească vreo furtună, ar fi îngrozitor. Ar putea fi un sfârşit tragic, al meu şi al pilotului…şi nimeni nu va mai ştii de existenţa noastră. Avionul se zdruncină puţin, mi-a stat inima în loc. Dar după aceasta au urmat încă vreo două ore fără probleme. Dar iar se zdruncină avionul, dar de data aceasta zdruncinătura e însoţită şi de nişte sunete ciudate. Din expresia feţei pilotului ce nu mai era prea lucid, părea foarte speriat…ca şi mine dealtfel…am înţeles că ceva nu mergea bine. Şi după ce a încercat să zică şi câteva cuvinte cam stâlcite, am înţeles că trebuie să aterizăm de urgenţă din cauza unor defecţiuni la avion ce au survenit în timpul zborului. Avionul nu se mai zdruncină aşa de tare, dar în schimb scoate un zgomot insuportabil. Jos sub noi se zăreşte un petic de pământ, nu e chiar petic…e o insuliţă verde. Pilotul decide să forţeze aterizarea, îmi spune…se pare cu o voce mai sigură de data aceasta…să mă ţin bine că va fi o aterizare destul de brutală. Bine că insuliţa are o plajă plină cu nisip, pot să zic că sunt nişte mici dune. (…)
Eu, în timp ce el repara avionul, mă duc să mă uit ce mai este pe insulă. După o oră m-am întors cu mai multe fructe strânse în cămaşă şi în tricou şi geanta pe care o aveam… Şi în timp ce mă întorceam spre avion am văzut pe jos un obiect ce părea uitat de cineva…era un medalion. Încerc să îl deschid, dar aud vocea pilotului…ce răgea cam ciudat…încerca să mă cheme şi să îmi zică că trebuie să ne îmbarcăm să continuăm călătoria. Îl întreb dacă are idee pe unde ne aflăm. El îmi arată pe hartă în jos, îmi arată o zonă de pe lângă coasta Africii. Dar mă mir cum de acum a înţeles ce am zis fără să se uite la mine. Îl întreb, iar el îmi arată aparatul auditiv, îmi spune că l-a găsit până la urmă.(…)
Îmi aduc aminte acum de medalionul găsit pe insulă…Încerc să îl deschid pare blocat. Păcat, nu am nici un cuţit şi nici alt obiect ascuţit la mine pentru a forţa deschiderea medalionului. Intru în aeroport, mă duc îmi iau biletele spre Bucureşti. Bani mai aveam, dar parcă nu aşa de mulţi, oare mi-a mai dat George? Posibil!

Acest articol a fost publicat în Serii proza scurta și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s